Speranța!

Sper că nu sunt singura persoană care urăște zilele de luni, îmi par seci și pline de fițe, capricioase până la imposibil.. cu aceste gânduri îmi iau cărțile din dulapul școlii și plec grăbită spre cabinetul de istorie. Probabil și azi va fi o zi ratată.

Când ajung în clasă rămân perplexă, toate băncile sunt ocupate, abia de mai e oxigen, iar noi avem ore cu altă clasă. E clasa lui, dar el lipsește, asta am reușit să observ.

Iau loc în singura bancă liberă din spatele clasei și mă pregătesc moral și fizic de oră. Profesorul nu se lasă mult așteptat, vine cu harta Europei, o fixează bine într-un cui, ne saluta plin de entuziasm.

În timp ce caut agitată caietul, aud cum intră cineva la oră. Era Mateo, plin de sine, își cere scuze de întârziere și caută cu privirea un loc liber.

Vine grăbit spre banca mea și din mers își scoate caietul și pixul din geantă, fără să mă privească ia loc.

Mă prefac că nici măcar nu îl cunosc și îmi văd de treabă, îl privesc pe furiș și îmi dau seama că e frumos, doamne, de ce tocmai eu fata deșteaptă ajung sa mă îndrăgostesc ca ultima proastă?!

Treptat mă relaxez și îmi scot carnețelul cu texte pe care nimeni, niciodată nu le-a citit. Confesiunile tăcerii, așa se cheamă  frânturils pe care le ascund, încep să scriu:

  Probabil că nu sunt singura care iubește tăcerea, o adoră la nebunie, pentru că în tăcere îmi scot măștile pe care le port zilnic și nu sunt judecată pentru ceea ce sunt.

  Probabil că nu doar eu plâng ore în șir, ca mai apoi să zâmbesc de parcă am planeta la picioare.

Probabil fiecare are o poveste aparte, are răni adânci ce nu pot fi tratate de ani de zile.

.....

- Sara, Sara, ești cu noi?

Simt cum Mateo îmi atinge brațul și încearcă să mă trezească la realitate, îl privesc speriată în timp ce îmi șoptește că profesorul așteaptă un răspuns.

- Îmi cer scuze domnule, mai puteți repeta odată întrebarea? aud râsete înfundate din clasă și îmi dau seama că am reușit să mă fac de râs. Spre uimirea mea Mateo nu mă scăpa din priviri, nu râde deși  asta așteptam să se întâmple. Doar mă privește în ochi lung și îmi atinge încă odată brațul stâng.

- Care au fost marile puteri în timpul celui de-al doilea război mondial?

Fără să ezit am răspuns la întrebare:

-Stai jos Sara, eram sigur că nu ai fost atenta, dar am rămas plăcut surprins, bravo.

Ora era pe sfârșite, așa că am început să îmi strâng lucrurile de pe bancă, i-am aruncat o privire lui și i-am mulțumit, gata să mă ridic și să plec. Spre mirarea mea, m-a prins de mână și a luat fără pic de jenă carnetul din brațele mele, s-a ridicat și a plecat

Să zic că îmi venea să plâng, nu pot, îmi venea să urlu de spaimă și nedreptate.

Tremuram de nervi și ochii îmi erau plini de lacrimi. Mi-am luat ghiozdanul și am pornit spre cabinetul de mate, sper că măcar acum își va face apariția Leo, cel mai bun prieten al meu. Băiatul dramă, mereu prins în plase amoroase, dependent de o fată pe care nici măcar nu am avut onoarea să o cunosc.

Leo încă nu și-a făcut apariția, așa că m-am îndreptat spre o bancă liberă și spre mirarea mea, colegii lui Mateo, iarăși erau aici.

M-am așezat pe scaun și îmi căutam telefonul, când simt că cineva e lângă mine, nu îmi ridic privirea și spun:

- Am zis că nu mai ajungi azi la școală, nici măcar nu mi-ai dat mesaj să mă anunți că nu vii la prima, deci efectiv îmi vine să plâng, am rămas fără carnețelul meu și.. în acest moment ridic ochii și îl văd pe Mateo cum mă privește lung și insistent:

- Îmi vreau carnetul înapoi și vreau să știi că te urăsc din tot sufletul, nu ai avut dreptul să faci una ca asta și fără să îmi dau seama câteva lacrimi au început să îmi curgă pe obrajii palizi, în timp ce eu spuneam întruna că nu am meritat una ca asta!

-Sara, te rog.. în timpul ăsta intră doamna directoare și ne anunță că orele de azi se amână și putem pleca acasă din cauza unor probleme tehnice grave.

În secunda doi mi-am strâns lucrurile de pe bancă și am fost prima ieșită din clasă.

În drum spre stație îmi ștergeam activ lacrimile care tot curgeau șiroaie și nu se mai opreau. Ce bine că autobuzul era deja acolo, am urcat repede și am pornit spre casă.

L-am sunat pe Leo și evident că nu a ridicat receptorul, eram prea tristă, aveam nevoie de cineva alături.